Cartea, Mintea de dincolo, a profesorului Constantin Dulcan e fantastică!
Nu, nu aparține genului fantastic. Este fantastica revelație de care aveam nevoie în lupta mea zilnică pe frontul unei existențe aparte.
Dar pentru a explica acest lucru, trebuie să mă întorc în timp...
Pe vremea adolescenței mele nu se studia religia în școli, bisericile erau puține, Moș Crăciun era Moș Gerilă, iar după slujba de înviere, ne adunam în discoteci ce aveau unică permisiune de a fi deschise în acea noapte până dimineața. Dacă mai adaug faptul că m-am născut și într-o familie de militari, cred că am spus totul.
Întrebările despre viață și rostul ei au apărut târziu, mult mai târziu. Și cred că se datorează faptului că n-am înțeles de ce viața, soarta, destinul mă forțează să fac uneori ceea ce nu-mi place.
De ce e nevoie uneori să mă complac într-o existență care nu-mi aduce zâmbetul pe buze, care-mi stresează mintea și corpul? Dar cea mai intrigantă întrebare ține de rostul adevărat și poziția dominantă a banilor.
De ce fericirea se leagă (privind din exterior), mai mult sau mai puțin de valoarea contului din bancă?
De ce unii oameni o găsesc în altă parte? De ce ne zbatem o viață pentru acumularea unor bunuri materiale pe care apoi le părăsim?
De ce există moarte, dar mai ales ce se întâmplă după ea?
Pornind de la aceste câteva întrebări, au apărut altele și iar altele...până a venit timpul căutărilor.
Prima oprire a fost Sahaja Yoga. La început lucrurile păreau a se limpezi. Apăreau răspunsuri. Până la un punct în care lupta umană pentru putere s-a dezlănțuit. Atunci am înțeles că nu e ceea ce caut.
Și au apărut alte întrebări și alte neliniști.
O prietenă mi-a adus într-o zi niște foi xeroxate dintr-o carte. Le-am citit și am zâmbit. Energii, spirite... doar povești fantastice.
A urmat un vis ( poate au fost mai multe, dar el a rămas în mintea mea cel mai pregnant) în care pământul s-a cutremurat într-o seară. Dar în acea seară, în visul meu totul era negru și cuprins de furtună.
Pe 30 august 1988 a avut loc un cutremur destul de puternic, care a respectat întocmai tiparul din vis. A fost primul șoc trăit vis-a-vis de premoniție.
După ani și ani ... tatăl meu a decedat. Legătura dintre noi a fost puternică. A reprezentat puntea de legătură și sprijin atunci când viața putea fi parcursă doar cu ajutorul sfaturilor sale. A suferit enorm înainte de-a pleca din această lume și de aceea uneori am spus că e mai bine că i s-a curmat suferința.
Dar la câteva zile după ce l-am înmormântat pe tata, l-am visat. Eram amândoi în mașina pe care o aveam de ani de zile și a oprit într-o stație de autobuz. Strada era pustie, iar în față, la câțiva pași, începea o negură deasă și de nepătruns.
Ne-am dat jos din mașină iar el mi-a spus. ”Fata mea, eu trebuie să plec acolo (arăta cu mâna spre negură). Tu însă rămâi aici și trebuie să ai grijă de acest ceas.” (Mi-a dat un ceas mare de masă.) Văzând că eu nu spun nimic, el a continuat cu insistența: ” Ai mare grijă de acest ceas.”
Au trecut mai mult de 10 ani de atunci iar eu încă mă întreb ce înseamnă acest ceas. De ce trebuie să am grijă?
Sunt convinsă că e un mesaj pe care a dorit să mi-l transmită înainte de-a pleca din această lume. Dar care e?
Ceasul să însemne abilitatea pe care am pierdut-o? Sau clipe de ce?
După moartea lui, o perioadă de timp, am fost foarte nervoasă și dezamăgită. Am fost convinsă că după... nu mai este nimic. Furia de a nu mai putea comunica cu tata m-a determinat să neg orice existență.
Apoi a încolțit ideea unei cărți. O carte în care lumea este altfel decât a noastră, în care valorile sunt altele și care cred că ar trebui să existe cu adevărat.
Pornind de la toate întrebările care și-au făcut loc în mintea mea, am încropit povestea Dianei și a lui Ral, povestea unei lumi paralele și a energiilor care guvernează Universul.
Scrierea acestor cărți s-a făcut într-un mod special. Au fost luni în care nu m-a interesat nimic. Existam și trăiam doar pentru scris. În acele clipe frazele curg pe hârtie (chiar și electronică) fără oprire. Ca și cum cineva le dictează iar tu nu faci decât să transpui.
O experiență unică și deosebită.
Cărțile le-am dedicat tatălui, pentru că a fost cel care a crezut în scrierile mele și în puterea de-a transpune idei în cuvinte.
Întrebările au apărut din nou. Sau au născut altele. Un fluviu ce curge lin dar totuși antrenează totul în jurul lui.
Într-o zi am mers să vizitez mormântul tatălui. Afară era cald, plăcut, fără nici o adiere de vânt. Apoi dintr-o dată mi-am dat seamă că vorbele mele sunt însoțite de aburi. Pentru câteva secunde a fost rece, dar nu mi s-a făcut frig. A fost o senzație stranie că tata e acolo, alături de noi. Pentru că nu eram singură. Iar aburii cuvintelor se vedeau de la amândoi. Mi-au dat lacrimile și am început iar să alunec pe panta întrebărilor.
Acum câteva zile am descoperit cartea despre care am amintit. Explicațiile autorului, argumentate cu exemple și studii ale unor somități în domeniul științelor mi-au oferit o serie de răspunsuri.
Poate nu toți cei care au citit cărțile lui sunt de acord cu ceea ce spune. Pentru unii nu este timpul (așa cum nu a fost nici pentru mine cu ani în urmă), sau poate scopul lor în viața aceasta e altul, iar drumul pe care trebuie să meargă e lung și întortochiat.
Nu am abilități energetice. Întâmplările pe care le-am povestit, cred că se regăsesc sub diferite forme în viața fiecăruia. Doar că unii nu le acordă prea mare importanță.
Iar o altă întâmplare recentă a adus un plus de întrebări.
Abilitatea pe care am pierdut-o de câțiva ani este aceea de a auzi. De fapt frontul meu de luptă se desfășoară prin supraviețuirea zilnică și adaptarea la această nouă situație.
Cu câteva luni în urmă am suferit o intervenție chirurgicală. Pentru că port un aparat auditiv digital și exista pericolul ca acesta să interfereze cu aparatele ce mă monitorizau, am fost obligată să-l las în salon înainte de-a intra în sala de operație. Mi s-a explicat că după operație va trebui să mă trezesc pe masa de operație înainte de a fi transportată în salon.
Fără aparatul auditiv, de ceva vreme nu mai aud nimic. E liniște deplină în mintea și urechile mele.
Îmi amintesc însă perfect clipa în care, fiind pe masa de operație, l-am auzit pe medic spunând: ”Trebuie să te trezești. Operația s-a terminat”. În condițiile în care fără aparat nu aud nimic, singura șansă fiind să citesc pe buze, cum a fost posibil să-l aud, fiind sub efectul anesteziei totale, pe medic spunându-mi că trebuie să mă trezesc? E adevărat că am simțit cum îmi bătea ușor brațul, dar l-am auzit. I-am auzit și pe ceilalți membri ai echipei cum vorbeau, deși nu i-am înțeles. Ce fenomen s-a întâmplat atunci? Fizic sau spiritual?
Profesorul Dulcan nu e nici magician, nici vrăjitor. E doar un medic neurochirurg convins că ființa umană e formată din 3 straturi: corpul fizic, corpul spiritual și conștiința. Iar legătura dintre cele 3 este extrem de puternică.
Viața materială e una lipsită de logică. De ce? Pentru că zbaterea materială nu are finalitate. Nimic din ceea ce este material nu poți lua cu tine în clipa morții. Nici măcar propriul corp fizic. Atunci care este rostul atâtor bunuri materiale? Ca să te bucuri de ele în această viață? O bucurie efemeră...
Profesorul Dulcan trage o serie de semnale de alarmă. Însă cu siguranță nu toți vor înțelege sau vor fi de acord cu el.
E nevoie de acea secundă de revelație, de extazul pe care ți-l dă descoperirea unui lucru neașteptat, de răspunsurile oferite la propriile întrebări, pe înțelesul tău, al muritorului de rând, ca să accepți.
Eu asta simt citind cartea lui.
