Dar deja clipele ei sunt amintiri.
Amintiri de la Muzeul de etnografie unde ne-am amintit de Creangă și poveștile copilăriei, unde am înțeles încă odată că Dobrogea este un amalgam de etnii care trăiesc de secole în pace și înțelegere, unde am văzut obiecte și unelte rudimentare pe care mi le-am amintit din copilărie. Și mă întreb atunci, cum va arăta oare un muzeu de etnografie în viitor?Ceea ce noi considerăm acum a fi progres, peste câțiva ani vor fi doar obiecte admirate într-un muzeu?
Și nu-i prea mare distanța în timp când am văzut la tatăl meu, rindeaua din lemn, sau bormașina manuală. Și covoarele țesute manual... O frumusețe a măiestriei oamenilor din acele timpuri.
Mă gândesc că ne-am tipizat. Totul se învârte în jurul unor șabloane, nu din cele mai potrivite întotdeauna, dar care ne fac viața anostă. Pardon! Ea pare fantastică la prima vedere. Dar în profunzime e un mare gol...
Singurul regret de la această amintire e tăcerea. Sau cuvintele răzlețe pe fundalul unor povestiri din copilărie. Apoi a urmat amintirea unei eșec care pentru mine și zeci de români s-a transformat într-o victorie. Pentru că asta am simțit în timpul jocului Simonei Halep.
Am fost emoționată, am strigat ”Hai Simona!” convinsă că merită să fie învingătoare. Și pentru mine e. Pentru că viața îi iubește pe învingători. Iar pe învinși îi ajută să meargă mai departe: spre victorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu