Zi de Marți ce seamănă cu Luni

Deschid ochii și privesc mobilul, bâjbâind după acel buton invizibil peste care trebuie sa-mi trec degetul ca să opresc alarma. E ora 5,15. Într-o zi chiar am să-mi omor mobilul. Amân însă fatidica pedeapsă pentru că mai există și Snooze, care-mi permite să mai mă amăgesc încă 10 minute. Cică acest Snooze e o belea pentru organism. Vă asigur că nu. Fără el m-aș trezi în fiecare dimineață cu fața la cearceaf și ar fi din start zile ratate.
Dar după zece minute prind viteză: toaletă, îmbrăcat, machiat, pregătit pachete și ieșit pe ușa apartamentului.
Paradoxal, dar azi liftul e solicitat intens, așa că inventez niște pași de step.
Până se urnește mașina am timp să arunc o privire în jur și să observ doi oameni matinali care scormonesc prin lăzile de gunoi. Dezolantă priveliște!
În România before democracy nu am văzut așa ceva. N-am idee cum era cu protecția socială în acele vremuri, dar una din îndatoririle mele de copil era să duc gunoiul. Nu am întâlnit niciodată asemenea oameni. Și țin minte foarte bine pentru că această îndatorire mi-a dat multe bătăi de cap. Am urât să duc gunoiul.
Dar acum, căutătorii prin gunoaie sunt văzuți zilnic. Asta e. Când primești ceva de obicei vine în pachet. Iar noi am primit Democrație la pachet (cu bune și cu rele).
Dar mă îndrept spre serviciu și nu mai am timp să mă gândesc la ei, pentru că trebuie să mă concentrez deja pe un loc de parcare. Uneori Misiune imposibilă în desfășurare.
Descopăr însă că am făcut o boacănă. Am băgat în sacoșa mea și sandwich-ul  Băiatului. Scuza o am, dar ea nu-i va ține de foame în următoarele ore. Așa că boscorodind decid că trebuie să-l anunț de ceea ce am făcut. Cel mai simplu ar fi să-l sun și să-i povestesc toată pățania. Dar nu pot, așa că începe operațiunea butonarea.
Hi, hi... nevoia e cel mai bun dascăl. Curând voi putea participa la concursul, Cine scrie mesaje mai rapide. Habar n-am dacă există, dar l-aș câștiga cu siguranță.
Job, Jobs...adiere de somn, cafele, o gură de Lipton Ice Tee. Pauză petrecută cu castronul de legume, știrile pe net și printre picături o țâră de Facebook.
E un drog FB-ul asta. Cum am putut rezista atâta timp fără el?
Gata, e timpul de job și jobs din nou. Și o geană de somn alungată iar cu o cană de cafea. Mamă ce magică e licoarea asta! Deschide ochii și mintea instantaneu.
Și deodată vine momentul idiot al zilei. Cel în care colegii vorbesc cu tine, iar tu te chinui să încropești fraze din cele câteva cuvinte auzite.  Groaznic! Îți vine să-ți dai palme dar mai ales să pui tunurile  pe...soartă.  Te simți ca dracu! Numai că e ală fără coarne și zâmbet parșiv. Ești soldatul lu”pește pe frontul luptei...personale. Să mai întreb de ce trebuie să fie așa? Și cine să răspundă?