Zăpușeală, țânțari și albine. Corturi, stupi...iar stupi...din nou stupi. Pădurea e invadată de albine.
Marea majoritate a locurilor de parcare sunt ocupate de mașinile celor ce și-au adus armatele zburătoare la produs. Nu-mi place. Am venit pentru liniște, aer curat, un loc simplu și frumos în mijlocul naturii. Dar nu am loc. Iar algoritmul prin care pot conviețui pașnic cu producătoarele de miere nu l-am descoperit încă.
Așa că mergem mai departe, alături de văi abrupte periculoase și pline de umbre.
Deja călătorim aproape de vârful copacilor. Și sunt atât de mari... Înalți și drepți. Cresc cât de sus pot în căutarea soarelui binefăcător. Iar când îl găsesc își desfac coroana asemeni cozilor de păun, filtrând razele și culorile ce ajung pe pământ.
Ei, da! Îmi place să călătoresc, să privesc natura în splendoarea și eternitatea ei. Și n-am nevoie de o filozofie complicată pentru asta.
A sosit și clipa ”mai încolo”. Dar din nou locurile de parcare sunt ocupate de conaționali ale căror focuri grătărești se înalță printre copaci. Ce contează că nu e voie să faci grătar într-un Parc Național? Sau e voie? Eu cred că nu. Dar părerea mea e lipsită de importanță. Omul este și va fi întotdeauna stăpân peste natură. Asta, până se înfurie Majestatea sa Natura și ne ”trage ” câte o palmă ca să revenim cu picioarele pe pământ.
Cetățuia. Să-i spun localitate? Nu știu ce e pentru că sunt doar câteva construcții cu statut de vilă, unele încă în devenire, care-mi dau impresia unui domeniu exclusivist.
Sparky mă mârâie. Da, pentru că stau în spate lângă el, lăsându-l pe Băiat să-i țină companie șoferului. Cu visuri și speranțe pe drumul spre 18 ani.
După o mică escală într-o geană de pădure, am plecat, părăsind în curând zona munților. Deja mi-e dor de ei. Mă amăgesc însă la gândul că această călătorie nu se va sfârși curând. Vom face un ocol pe la Măcin, înconjurând practic Munții Măcin. Cei mai bătrâni munți din Europa.Oare cât de bătrâni? A câta generație de pământeni îi străbat cărările? Probabil nu vom afla niciodată.
Sparky mi-a întors spatele. E supărat că am plecat din pădure. L-am privat de atâtea mirosuri și senzații noi...
Băieții mei discută. De fapt și muzica ne acompaniază în călătoria asta de mini vacanță Oare ce spun? Am învățat să-mi stăpânesc curiozitatea.Și nu-i plăcut deloc. Dar bătălia mea pe acest front e în plină desfășurare.
Așa că mă resemnez și-mi întorc capul spre geam. Unele sate încep să arate mai bine. case îngrijite, parcuri de joacă pentru copii, săli de sport. Oare și infrastructura este pusă la punct? Am dubii.
Iată că se vede și Dunărea, alături de vecinii noștri ucrainieni. E vai și amar de ei, pentru că sunt prea mici pentru interese prea mari.
Am trecut de Jijila. În România arhaică, canapeaua se transportă cu... căruța.
Hello Sidex! Îți văd coșurile în depărtare și revin o parte a amintirilor acelor timpuri. A fost greu, dar a fost frumos. Oare aș fi în stare, dacă mi s-ar oferi ocazia, să fac un Replay? Greu de răspuns!
Am trecut de Măcin și văd cealaltă față a Munților.Creste golașe cu multe canale prin care apa și-a creat drum spre vale. Vegetație aridă. Nu așa îmi imaginez munții, dar aceștia au o scuză. Sunt prea bătrâni pentru generația mea.
Le povestesc de Greci. Localitatea Greci și competiția de Mountain Bike de ieri. Ce mișto e să formulezi frazele astfel încât să nu aștepți răspunsuri. Pentru că oricum, chiar dacă contează, nu le auzi.
Exercițiu de imaginație. Cum să-mi reglez timbrul vocii ca să fiu auzită, când nici eu nu mă aud? O enigmă.
Intrăm în zona eolienelor. Au răsărit ca ciupercile după ploaie în toată Dobrogea. Însă îmi crează impresia unor jucării aruncate haotic.
Culmile sunt din ce în ce mai mici, însă pădurile își fac din nou apariția. Încă în nuanțe de verde. Pentru că pârjolul deocamdată e departe de noi.
Văd oameni construind. Case noi în locul celor vechi sau temerar, luând totul de la zero. Însă în drumurile mele am văzut atâtea case părăsite, unele cocoșate de trecerea timpului, altele prăbușite în indiferență, încât mă întreb dacă cei care construiesc își pun întrebarea: Ce va urma?
Popas Căprioara. E locul în care mirosul micilor la grătar e permanent. Și înnebunitor. Așa că prefer să rămân în mașină și să verific însemnările. Abia le descifrez pentru că e un act de curaj să scrii în timpul mersului.
Piei ispită! Nu contează că stomacul și-a început concertul cerșetor, iar mintea îmbracă bucatele din amintiri în haine reale. E doar o chestie de voință.
Accesul interzis! Un alt front și o altă bătălie.
Ce ciudat! A pronunțat cineva cuvântul pace? Pentru că eu mă aflu în plin război.
Am trecut de Horia. Peisaj superb, dar drum de rahat.
Pe vremuri circulam cu o Dacie verde, pentru care termenul de aer condiționat nu exista. Și totuși am bătut țara asta în lung și-n lat. Oare nu erau căldurile de acum? Nu-mi amintesc. Eram copil.
Îmi sprijin capul pe tetieră și mă gândesc că dacă mă mai zdruncină mult, îmi vor ieși creierii prin urechi.
E tare nasol. Și enervant.
Finish. Am ajuns la șoseaua spre București. Altă viață. Nu toate drumurile (bune) duc la Roma? Pardon la capitală?
Din nou băieții vorbesc. Și dau din cap, comentează, vorbesc și iar vorbesc... Ce simte o mamă în acest moment? Neputință? Furie? Apăsare?
Însă viața își vede de ale ei creând fronturi de luptă pentru fiecare dintre noi, iar bătăliile câștigate ne aduc mai aproape de propria victorie.
Motto-ul zilei (citit pe portbagajul unei mașini):
” Merg încet pentru că este criză. Dar cu siguranță voi ajunge la destinație.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu